elinamachidon

Aseara, zappand am dat peste emisiunea lui Oprah, cine-stie-de-cand-inregistrata-dar-cu-siguranta-din-acest-an, care era dedicata eroilor din viata de zi cu zi. Oameni care se implica in viata celorlalti. Am vazut cum functioneaza dorinta de a ajuta … fara intermediari, cu multa bunavointa si implicare maxima. Oprah, simbol al culturii populare, a inteles ca gesturile mici ale oamenilor sunt cel putin la fel de importante ca si cele grandioase, care de obicei atrag multa publicitate si PR.
Azi-dimineata am incercat sa inteleg ceva mai multe despre teoria lui Elinor Ostrom, prima femeie laureata a premiului Nobel pentru economie. M-a ajutat destul de mult materialul lui Dragos Paul Aligica. Esenta acestei teorii e salvarea economiei prin autoguvernare si libertate asumata.

Mintea mea a pus laolalta cele doua informatii primite in ultimele 24 de ore. A iesit un mix care imi tot canta in ureche, Elinor Ostrom a elaborat teoria a ceea ce unii oameni au inteles demult si au aplicat in vreme de criza, de saracie: ca statul nu vine sa-ti dea nimic, doar sa-ti ia… asa ca mai bine faci singur ce ai de facut, ca sa scapi de durerile ulterioare de cap. Ca sa-l citez pe d-nul Aligica: “chiar si atunci cand vorbim despre bunuri si servicii publice, pe care piata nu le poate oferi si pe care statul pretinde ca le ofera eficient, oamenii pot dezvolta aranjamente institutionale complexe prin care sa isi produca si distribuie bunurile si serviciile respective. Ca pot rezolva probleme complexe de cooperare si coordonare sociala si ca nu au nevoie de sfaturile sau forta statului ca sa o faca.”

O mana de oameni aseara (pentru mine) aplicau un principiu ce i-a adus lui Elinor Ostrom Nobelul. In emisiunea lui Oprah era prezentata latura emotionanta a acestor interventii ce vin din autoguvernare si libertate asumata. Nu era nici urma de teorie economica, doar principiul ajutorului dat celui aflat la ananghie. Afaceri ce au devenit forta emotionala a unei comunitati. Oameni care au facut gesturi extraordinare pentru cei de langa ei, fara a implica statul, dimpotriva au mers impotriva interventiei statului…

Solutiile eroilor lui Oprah sunt simple, sunt la indemana oamenilor, acestia trebuie sa-si asume doar responsabilitatea libertatii si a autoguvernarii; statul va face tot ceea ce e omeneste posibil sa respinga aceste solutii, sa puna bariere si va incerca sa supravietuiasca cu riscul de a distruge o celula din corpul sau. Ca o concluzie simpla, criza are o singura solutie: implicarea tuturor oamenilor buni pentru a redescoperi solutiile simple, pentru a face din nou lumea incapatoare, iar statul trebuie asezat in coltul lui.

Candva, parca in alta viata, am vrut sa scriu un eseu despre sentimente. Despre cum le gustam, mai intai, la sanul mamei. Cum influenteaza laptele de la sanul mamei starea copilului nou-nascut, cum gusta mai intai dragostea, oboseala, teama, anxietatea… Au aparut indoielile. De unde le stiu ceilalti, cei care nu sug la sanul mamei? Le invata pe de rost, le interpreteaza, le mimeaza doar uitandu-se in ochii celorlalti? Daca o femeie ar sti ca nealaptandu-si copilul ii va “amputa” emotiile, oare si-ar schimba decizia? Dar daca si-ar alapta copilul timp mult prea indelungat si ar afla ca a lasat “canalul” emotiilor prea mult timp deschis, oare si-ar veni in simtiri?
A, sa nu uit, si fontanela neinchisa e un canal de “inghitit” emotii, stari ale celor din jur. Copilul e un burete de absorbit emotii. Si daca nu le gusta le absoarbe prin fontanela, prin piele, prin ochi. Insa gustul, partea asta e foarte complicata.
Oare gustul emotiilor materne unde se duc in timp? Poate de asta sunt mai empatici sau mai putin empatici. Stiu ca si ceea ce se intampla pe parcurs are rol formator, dar la sanul mamei e ceva mai mult decat rezistenta, anticorpi si alte lucruri pragmatice si necesare dezvoltarii fizice.
Toata bucuria de a avea un copil trece prin laptele mamei, toata spaima de a nu fi la inaltimea asteptarilor copilului tau, fiecare moment de depresie si fiecare clipa de boala ii spune copilului ceva despre tine si despre el. E minunat ca stie. “Softul” lui recunoaste ceva in gust, ceva ce fie seamana a ingrijorare, fie a dragoste.
Daca ai sti ca laptele tau e vinovat de neputintele lui, ti-ai schimba natura interioara? Ai invata sa gandesti altfel? Cand pare ca a inteles ce e cu bucuria, cu durerea, cu spaima, ar trebui sa ne oprim?
Undeva in licarul din privirea copiilor e putina emotie de la noi, sau poate toata emotia pe care am stiut noi sa le-o transmitem, dar si in furia lor suntem tot noi. Noi si dorintele noastre.

Poate ca laptele de la sanul mamei e cel care lasa urme si ii transmite mamei mai tarziu daca e cazul sa fie ingrijorata sau nu. E ca si cum ai lasa un transmitator/emitator de emotii in corpul lui. O dara dupa care sa te iei casa poti afla despre ce e vorba cu adevarat.

Baietii astia mi-au facut ziua mai frumoasa. O parte din furiile mele sunt si ale lor, o parte din “traditionalismul” lor e si al meu…

Incetul cu incetul, se decanteaza o miscare de dreapta autentica, implacabila.

azi am citit, oarecum uimita, cum ca actul procrearii e unul natural, pe cand decizia de a nu face copii e una culturala. primul gand care mi-a trecut prin cap a fost: deci anticonceptionalele sunt mijlocul ideal de a face cultura?

stiu, e stupid. nu m-am putut abtine! in acest fel, am putea spune ca orice decizie care se opune naturii umane sau, poate, doar traditiei e una culturala?

daca din refuzul e a procrea, femeia face un spectacol militant, atunci singurul lucru care imi vine in minte e lasitate. daca refuzul e bazat pe niste argumente biologice, atunci decizia de a nu face copii e una foarte rationala. daca, dincolo de argumentele biologice, care te pun in garda ca e mai bine sa nu faci copii, mergi inainte si totusi iti asumi responsabilitatea, atunci vorbim de curaj.

nici una dintre decizii nu are in ochii mei valoare culturala, indiferent de varianta. hormonii te napadesc orice ai face, mai devreme sau mai tarziu iti vor ocupa gandurile, te vor exaspera si decizia ta “culturala” e calcata in picioare.

in schimb, cred ca sa cresti si sa educi un copil e un act cultural. abia dupa nasterea unui copil poti avea certitudinea ca te implici cultural in viata sociala. cred ca nasterea si moartea, cu toate ritualurile pe care le implica fiecare (mai mult sau mai putin traditionale) fac din noi niste oameni implicati, activi, care evident fac parte dintr-o comunitate. daca nu te intereseaza nasterea unui copil, pentru ca “ai luat o decizie culturala”, sigur moartea te va impresiona. e o iluzie ca esti deasupra “animalelor” guvernate de natural, care fac copii si devin tot ceea ce nu si-au dorit vreodata.

abia cu un copil ai depasit puerilitatile si naivitatile culturale, stupiditatea adolescentina care-i vede pe parinti aberanti, lipsiti de sentimente si cumplit de demodati. de atunci inainte incepi sa vezi lucrurile clar, sa intelegi interdictiile, sa revezi ochii plini de dragoste ai parintilor care spuneau: NU!, sa simti fiorul infinitei iubiri, spaima de necunoscut si dorinta de a controla viitorul.

incapatanarea de a spune ca pilula contraceptiva e un mijloc de a face cultura mi se pare calea limitata de a nu creste emotional. sindromul peter pan in varianta lui feminina.

spuneti-i cum vreti, dar nu tranformati intr-un act cultural ceea ce tine de natura egoista. e tot o natura, dar limitata.

aseara am vazut cum incepe sa se implineasca visul unui om… nu al unuia oarecare, ci al fratelui meu. nu as fi scapat asta pentru nimic in lume.

tot timpul ne dorim sa fim vazuti, auziti. in adolescenta ne maguleste un simplu: “nu esti normal(a)”, ne face sa ne simtim altfel. ne cautam, aratam cautat, cautam sa devenim o marca, sa ne fie recunoscut stilul… eforturi minunate ale personalitatii spre a fi… vazuta. sau macar observata.
totusi, zilele trecute am tresarit placut cand prietena mea A. mi-a zis ca dintre oamenii din mediul in care ne miscam noi, familia noastra e cea mai NORMALA. un compliment cu adevarat pretios.
normalitatea oamenilor casatoriti a devenit o forma de rezistenta. la ce?
la viata de zi cu zi. imbatranirea ma face sa resimt normalitatea ca pe un semn de sanatate.
iti multumesc pentru normalitate si intelegere, pentru incredere si neincredere.

prietenei mele ii doresc o viata normala. vreau sa-i pot spune acelasi lucru sau altcineva, la un moment dat, sa-i vorbeasca despre normalitatea familiei ei. se va simti minunat.

de ani de zile imi incerc vocea in fiecare zi… exista in mine un gand continuu (ce are deja viata proprie )), care nu-mi da pace: acela ca ma voi trezi intr-o dimineata cu o voce de negresa. o voce plina, gata formata/lucrata, atinsa peste noapte de Dumnezeu.
nu stiu de unde e aceasta convingere, adolescenta nu mi-a fost influentata de mari artisti, nu am avut idoli si nici nu m-am dat de ceasul mortii sa ajung la concerte nemaipomenite.
in ultimii ani, vocile ma emotioneaza si dintr-un motiv necunoscut hormonii mei dau navala si ma obliga sa ma infior, sa plang, imi urca fluturasii in gat si aproape ca ma sufoca ceea ce aud.
apoi… incredibil, dar in fiecare dimineata, cateva fractiuni de secunda, ma bucur de vocea pe care s-ar putea sa o am. traiesc emotia gandului ca si eu cant asa… surpriza! nu e nici azi ziua aceea.
dimineata inca nu ti-au navalit toate gandurile. deschizi ochii si pentru o fractiune de secunda esti doar tu si minunatia aceea de “putere” ca inca nu stii ce zi e, cine esti, ce faci sau ar trebui sa faci… atunci as putea fi posesoarea unei voci minunate.
astept ziua aceea.

am ajuns la concluzia ca in anii ce vin fiecare individ va avea dreptul sa aiba propria dezordine interioara, care ii va purta si numele… va avea medicamente personalizate adaptate entropiei personale. mai greu va fi cu cei care vor mima boala, neavand personalitate ei vor avea maladii identice cu unii sau altii… acestia vor fi impostorii vietii ce va sa vie.

mentalul nostru a fost gandit sa functioneze in interactiune cu ceilalti, din pacate suntem, din ce in ce mai mult, obligati sa traim alaturi de ceilalti printr-un “filtru”… Filtru care are grija sa faca abstractie de reactia profund umana si sa saboteze, astfel, inconstientul colectiv. in mintea mea, inconstientul colectiv ingurgiteaza tot ceea ce devine obisnuinta la nivel macro, asa am ajuns – ca umanitate – de-a lungul timpului sa ne asumam si insumam individualitatile.

cultul persoanei si al individualitatii distruge inconstientul colectiv, mama si tata lu’ socialu’, “lichidul amniotic” al umanitatii…

fara inconstient colectiv suntem distrusi… patologia va lua locul tipurilor de personalitate, iar tulburarile colective vor fi doar simple puneri de acord intre personalitatile ce vor intra in contact.

urasc scenariile ce descriu distrugerea umanitatii si iubesc inconstientul colectiv, ma face sa ma simt creatia lui Dumnezeu…

azi dimineata m-am trezit foarte trista… obosita… am stat putin si am inceput sa plang. m-au vazut fetitele si m-au intrebat de ce plang, nu am putut raspunde.

la amiaza am hotarat sa dorm, dar ceva nu-mi dadea pace. m-am invartit, am incercat sa mai fac cate ceva… in cele din urma m-am asezat la calculator sa vorbesc cu Adela si cu Tudor… poate asa voi mai prinde viata. discutia a inceput usurel… Adela mi-a povestit despre lucrarea la care e concentrata; o rog sa-mi pastreze si mie un exemplar… draguta, cum e de obicei, imi zice ca o va face, spera sa nu uite. ii zic sa-si puna un reminder si asa tam-nesam incep sa-i zic cum isi punea Baba – bunica mea – reminder: isi lega un fir de ata rosie in jurul degetului inelar si de fiecare data cand dadea cu ochii de el isi aducea aminte ca avea ceva de facut…

in secunda urmatoare in fereasta de langa, cea a lui Tudor, apare: STII CA IERI A FOST ZIUA BABEI…

mi-au tasnit lacrimile din ochi instantaneu… uitasem… subconstientul mea a tinut minte. a incercat tot ceea ce stia. pana la urma a reusit.

uitasem ca pe 10 ianuarie era ziua ei… ani de zile am dormit in acelasi pat (vreo 16 ani legati si apoi inca 5 cand si cand), chiar si cand veneam acasa de la facultate; iarna imi incalzea apa, o punea in sticla si mi-o punea la picioare ca sa nu-mi fie frig, ma intreba de fiecare data ce vreau sa mananc si apoi incepea sa pregateasca.

mie si lui Tudor ne-a dat voie sa-i zicem Baba, am fost singurii nepoti care am avut acest privilegiu – ceilalti trebuiau sa-i zica “mamuca”. unii dintre ei au incercat sa-i zica si ei Baba, dar i-a pus la punct imediat: “tu sa-mi zici mamuca!”

si eu uitasem… te rog sa ma ierti!

ar fi avut 98 de ani, era nascuta pe 10 ianuarie 1910.

a murit la 90 de ani, in timp ce-si spunea rugaciunea de seara. este femeia care mi-a influentat cel mai mult viata, femeia care m-a invatat ca nu poti ocoli ceea ce urmeaza sa traiesti, ca trebuie sa faci fatza orice ar fi. a ramas singura cu patru copii si i-a crescut cum a putut ea mai bine: disciplina, munca si multa daruire. niciodata nu am auzit-o plangandu-se de viata ei grea. a stat la tara, apoi a lucrat intr-o fabrica de confectii, a avut de gand sa plece in America… s-a maritat si s-a mutat din nou la tara. s-a maritat, i-a murit o fata, a mai facut baiat, si-a ingropat sotul… avea 24 de ani. dupa ani de zile s-a recasatorit si a mai avut trei copii – doua fete si un baiat – inainte de a se naste cel de-al patrulea copil al ei (mama mea) sotul i-a fost luat si dus in lagar… unde a murit. mama mea nu si-a cunoscut tatal niciodata, a avut insa cea mai puternica mama din lume. si eu am cunoscut-o, dar ieri am uitat ca e ziua ei.

inainte de a termina clasa a VIII-a stiam toate miturile biblice pentru ca in fiecare seara imi povestea inainte de culcare. puteam sa cer bis pentru seara urmatoare. Biblia ei era insemnata cu creioane chimice (pastrez inca imaginea aceea in care inmuia creionul pe limba si apoi facea un punct in dreptul pasajului din care citea)… numai ea stia de ce a facut semnele. Cauta “amanarile”, asa zicea ea trimiterilor de la o carte la alta, de la un testament la altul… avea doua clase primare, din care una in limba maghiara… dar convingerea mea interioara e ca era o cititoare profesionista, mai ales in ultimii ani ai vietii. toata viata a fost croitoreasa. a pretuit cartile, scoala, a insistat sa facem scoala si sa nu ne batem joc de noi. cred ca ceea ce a ajutat-o sa-si pastreze limpezimea mintii a fost cititul si, mai ales, Biblia.

Copilul meu cel mai mare pe cand avea 2 ani ne povestea cum Baba apare si sta cu ea in diverse momente. A vazut-o o singura data.. cand avea 4 luni si cu toate astea descrierea era perfecta! Era Baba mea, doar ca nu era imbracata cum o stiam eu, era imbracata cu rochie alba si cu basma alba.

Nu mai pot adauga nimic… doar ca imi cer iertare ca am uitat. si poate ca ar fi ramas uitata daca subconstientul nu ar fi fortat limitele, daca nu ar fi insistat … cu un REMINDER.

Dumnezeu sa o odiheasca in pace!

azi m-am trezit, in mod indirect, facuta tembela!

de ce? pentru ca mai in gluma, mai in serios am indraznit sa-i recomand unei viitoare mamici sa tina cont de unele recomandari traditionale…

de cand am copii am constat ca unele “sfaturi” traditionale te ajuta sa te incarci pozitiv pentru ceea ce va sa vie. ceea ce vine e inghititor si e mai bine sa-ti asiguri tot confortul psihic …

nasterea unui copil e un miracol trait “live”, chiar daca ai senzatia ca vei muri de durere, ca nu vei mai face copii niciodata… cred cu tarie ca indiferent in ce secol traiesti (chiar daca traiesti in secolul 21) nasterea iti provoaca aceleasi sentimente de dragoste nesfarsita, de ingrijorare eterna, de neputinta de a controla vazutele si nevazutele…

nu mi-am crescut copiii in atmosfera de evul mediu, nici nu i-am fortat sa “traiasca mental” in alta viata decat a lor… dar din primul moment in care l-am auzit scancind si i-am simtit respiratia pe pieptul meu am stiut ca nu exista lucruri pe care nu le-as face pentru copilul meu. nu mica mi-a fost mirarea cand mergand la medic cu copilul cel mic, medicul mi-a recomandat un … leac. a dat rezultate uimitoare, copilul s-a facut bine fara sa ia antibiotic – oricum era foarte mic si nu era recomandat… povestindu-le altor medici, care nu aveau specialitatea doctorului a carui sfat il urmasem, s-au revoltat si mi-au spus ca e o prostie…

am mai aflat si de alta prietena care isi trateaza si in ziua de azi copiii in mod tradititonal… de ce? pentru ca leacurile adevarate au o putere ce actioneaza in doua planuri: in cel fizic, pentru copil, si in cel mental, pentru adultul de langa el. important e sa discerni intre aceste “panacee” si sa nu transformi viata ta si a celorlalti intr-o traire la limita. asta e adevarat provocare!

nu de mult am avut o discutie cu alti oameni, care nu au copii si care nici nu stiu cand si daca vor avea copii, dar spuneau ca toate “puterile” traditiei sunt o prostie… nu m-am putut abtine sa nu intreb: “va veti boteza copiii?”; mi-au raspuns ca “da”… pentru ca asa cere traditia(!).

si cu toate astea esti in stare sa te bati cu toata lumea ca sa-ti protejezi copilul, chiar cu riscul de a parea din alt secol sau chiar tembel…

am in sertarasele mintii o multime de obiceiuri pe care le-am respectat sau nu de-a lungul existentei mele, pot sa va spun sigur ca pentru oricare din ele am o explicatie populara, una antropologica si, pentru unele dintre ele, negarea stiintifica. nu-mi pasa nici infinitezimal de “negarea stiintifica” daca trebuie sa-mi salvez copilul si daca, bineinteles, nu-i fac mai mult rau.

imi pare rau pentru oamenii care si-au taiat cordonul ombilical, cel care-i lega de traditie, e ca si cum si-ar fi asasinat o parte spirituala importanta care-i relationa altfel cu ceilalti (nu cu altii!). e ca si cum ti-ai omori toti inaintasii, ca si cum i-ai arunca la gunoi pentru ca nu sunt destul de moderni pentru tine… si te-ai re-construi robotic, fara sa fii nimeni altcineva, ca si cum genetica s-ar fi re-inventat si tu ai fi stapanul adevarului absolut. ce prostie!

cei dinainte, cei care au trait in paradigma spirituala traditionala au un avantaj inimaginabil: au obligat pe cei din jur, pe cei dragi, sa traiasca in spirit mai mult decat in fizic… mult mai omenesc, mult mai aproape de ceea ce ne defineste…

recunosc, traiesc tembel in secolul 21 si fac asta cu buna stiinta.